Capitolul III: Liceul Hawkings

687474703a2f2f64617461332e77686963646e2e636f6d2f696d616765732f3136343637343133302f6c617267652e6a7067

Razele soarelui treceau prin perdeaua de mătase şi luminează camera. Încerc să ignor lumina ce îmi mângâia faţa întorcându-mă cu spatele, însă imediat ce somnul mă fură pentru a doua oară telefonul începe să sune. „Draci uscaţi!” mi-am zis în gând. Am încercat să ignor alarma telefonului, însă deja devenea din ce în ce mai enervantă. Am oftat şi m-am întors din nou căutând telefonul şi într-un final îl găsesc pe jos. Nu apuc să opresc alarma căci văd ceasul: 07:50. Am făcut ochii cât cepele şi am coborât din pat în cea mai mare grabă. Am întrat ca un uragan în baie, am făcut la fel de repede un duş şi m-am oprit în faţa dresingului.

 – Hai Izabell, repede, mai ai 5 minute, mi-am zis. Dar, stai Iz! Trebuie să arăţi şi bine, am continuat.

 După alte câteva minute de stat şi de gândit m-am hotărât. Am luat o rochiţă neagră cu bulinuţe albe, o pereche de pantofi cu toc şi un sacou negru, în caz că se lăsa frigul. Am căutat în grabă telefonul, am luat geanta şi am plecat. Era deja 8:03, iar eu abia acum intram pe poarta liceului. Am intrat ca o furtună în clasă, dar spre norocul meu profesorul de psihologie încă nu ajunsese. Mă aşez în bancă, iar în următoarea clipă Marcus se pozitionează în faţa mea cu o faţă extrem de nervoasă.

 – Da? Ce doreşti? îi spun continuând să mă analizez în micuţa oglindă ce o scosesem din geantă.

 – O explicaţie. Asta doresc, zice el continuând să mă privească.

 – Ok. Când va veni proful cere-i explicaţia. Acum te poţi da puţin din lumina mea?

 – Ce-ar fi ca Sanctictatea Sa Mărinimoasă să-şi schimbe atitudinea aia afurisită şi să-mi spună de ce naiba nu a răspuns aseară la telefon! Unde mama naiba ai fost? zice Marcus vizibil nervos.

 – Şti… cu atitudinea asta de „părinte protector” nu vei agăţa vreo fată vreodată, zic eu închizând oglinda şi băgând-o în geantă.

 

 Deja se enerva şi mai mult, dar ca de obicei îmi plăcea să îl calc pe nervi. Era o sursă de amuzament continuă. I-am mâncat atâţia ani din viaţă, dar şi el mie, o merita uneori.

 – Jur că de-abia aştept ziua aia când vei da de bucluc şi vei veni la mine în genunchi să mă implori să te ajut.

 – Îmi e milă de tine, zic dând ochii peste cap. Serios. Ai atât de mult de aşteptat… sau tu defapt vorbeai de tine? am continuat eu.

– Ţie chiar ţi se pare amuzant, nu? Aseara te-ai dus să bei sau la vânătoare, nu? Te-ai distrat bine se pare… sau dacă stau să mă gândesc bine, ceva e schimbat la tine. Are legatură cu seara trecută… nu-i aşa?

 – Nu crezi că pui cam multe întrebări? Zic şi eu pentru că în dimineaţa asta nu îţi mai tace gura, zic sprijinindu-mă în coate.

 – Mie nu-mi tace gura? Oh, scumpo dacă ai ştii cât de multe îmi spui tu chiar acum. Încă nu ştiu ce s-a întâmplat seara trecută, dar fi sigură că voi afla…

 – Ok, acum… dă-te din lumina mea, zic eu aruncându-i o privire ucigătoare.

 Sinceră să fiu nu aveam de gând să îi spun despre mister aroganţă. Ar fi început să se agite şi să pună şi mai multe întrebări. Deja îmi era de ajuns. Se pregătea să îmi dea o replică usturătoare, dar spre ghinionul lui profesorul intrase, iar ora a început rapid. Aveam destul timp să caut o scuză plauzibilă, iar gândul ăsta m-a făcut să răsuflu uşurată.

*** Marcus***

 A naibi obrăznicătură! Cu greu îmi stăpâneam impulsurile de a-mi arăta colţii şi de a o provoca la o ceartă aprigă, dar trebuia să rămân calm. Încă mai erau oameni în jur, şi alte creaturi paranormale, deci nu puteam face nimic, trebuia să păstrăm secretul.

 Tocmai ce mă pregăteam să-i dau o replică usturătoare, dar planul mi-a fost ruinat în momentul când profesorul a intrat în clasă. Grozav… înainte de a pleca i-am mai adresat încă o privire serioasă Izabellei.

 – Asta nu se termină aici. Ne vedem la pauza de prânz la cantină, cu ceilalţi din clan, i-am spus înca ţintuind-o cu privirea.

 – Asta doar dacă vreau, mi-a zis cu un zâmbet larg şi ironic pe faţă.

 Mi-am muşcat limba ca să nu-i mai replic şi altceva. Profesorul deja îmi făcuse observaţie să mă car din clasă, iar ceilalţi deja începuseră să fie atenţi la conversaţia noastră, aşa că am plecat din clasă.

 Holul era încă plin de elevi. Era o zi de şcoală ca oricare alta, dar ceva se simţea în aer. O energie ciudată şi nouă. Nu mai simţisem niciodată aşa ceva. Era ca şi cum ceva ar fi pătruns în armonia plictisitoare zilnică şi ar fi deranjat-o brutal, dar ce?

 Haita vârcolacilor nu mai crease probleme de ceva luni bune. Vrăjitorii şi magicienii erau nişte tocilari ca întotdeauna, iar oamenii… la fel de patetici. Deci ce ar putea fi atât de ciudat? Înainte să-mi revin din gânduri i-am văzut pe ceilalţi din clan şi m-am alăturat lor.

***Dante***

  Ce este mai rău decât atunci când ai deja probleme? Să-ţi faci şi mai multe probleme!

 Nu am putut dormi deloc azi-noapte, deoarece în mintea mea se dăduse constant un război, gândurile fiind împreunate cu amintirile, iar dorinţele cu păcatele. Dar un singur gând triumfa deasupra tuturor. Gândul la ea.

 Ea… M-a pocnit. De două ori, chiar. În aceeaşi seară, iar apoi m-a abandonat pe marginea drumului, aruncându-mă fix în braţele duşmanilor mei. Trebuia să mă răzbun. Toate fiind spuse, am decis să-i fac o vizită. Din câte auzisem Liceul Hawkings era singurul liceu unde veneau şi învăţau atât oamenii cât şi fiinţele paranormale, trăind în armonie. Dar ceea ce era şi mai interesant, era faptul că oamenii nu ştiau de existenţa acestor fiiniţe extrem de periculoase, alături de care învăţau.

 Odată intrat în clădirea impunătoare, am fost acaparat de un val de energie care-mi făcea întreg corpul să vibreze. Vârcolaci, vampiri, vrăjitori, magicieni, spirite, oameni. O combinaţie perfectă pentru distracţie, şi o reţetă dezastruoasă pentru hoas.

 Ştiam că ea era vampir şi de obicei cei din clan se aflau aproape toţi în aceeaşi clasă, şi judecând după temperamentul ei se afla marginalizată de ceilalţi, aşa că am căutat o clasă unde se aflau foarte puţine creaturi  supranaturale. Energia provenită de la una dintre clasele din fundul coridorului era scazută, dar ceva mă atrăgea înspre ea, aşa că am intrat.

 Profesorul, un om bătrân trecut de patruzeci de ani, desena pe tablă o schemă. Mi-am rotit rapid privirea prin încăpere, fixându-o pe ea. Ochii ei albaştri au sclipit în momentul când am făcut contact vizual. La fel ca şi în noaptea trecută, chipul ei părea uşor confuz, uşor speriat, uşor uimit, după care a fost acaparat de mânie.

 -Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva? spuse profesorul privindu-mă curios.

 – Ăăă… Da! Sunt  nou aici, tocmai ce m-am transferat şi am fost trimis aici.

 Nu prea avusesem timp să mă gândesc la o minciună plauzibilă, dar asta era singura care îmi venise în minte, iar profesorul împreună cu restul clasei o “înghiţiseră”. Profesorul mi-a făcut semn să mă aşez pe locul de lângă fata vampir care îmi adresa priviri ucigătoare.

 -Salut. Că “bună” eşti deja, i-am spus în şoaptă făcându-i cu ochiul.

 – Scuteşte-mă, zice dându-şi ochii peste cap.

 Uimirea de pe chipul ei încă mai era constantă, ceea ce era nemaipomenit de bine. Nu se aştepta să vin  la scoală, mai ales la ea în clasă. Am prins-o cu garda jos…

 -Unde vrei  mai exact să te “scutesc”? Aici sau într-un loc mai retras? i-am spus zâmbindu-i cu mândrie.

 – Nu cred că vrei un răspuns. Oriunde m-ai scuti cred că tu nu ai mai ieşi viu, aşa că ţine-te departe de mine şi ţine-ţi mai ales mâinile dacă vrei să le mai ai.

Auci! Asta a durut. Deci Miss Aroganţă nu este în toane bune astăzi. Cu atât mai bine!

 – Cuvinte destul de dure pentru o fetiţă atât de tupeistă şi arogantă.

 – Cred că seara trecută nu m-am făcut foarte înţeleasă, sau poate nu ai simţit suficient de îmi spui că sunt o fetiţă. Eu zic să îţi cauţi cuvintele şi să încerci să vrăjeşti altă fată. La alta poate merge, la mine… nu.

Expresia de pe chipul ei era al naibi de plăcută: furie amestecată cu nervozitate. Adoram asta. Nu se putea desfăşura în elemental ei, mai ales cu atâţia oameni în jur. Ceea ce îmi uşura şi mai mult lucrurile.

 – Oh da… seara trecută. Ar fi frumos să o mai repetăm, ce zici? Mai ales partea când tu mă trânteşti de maşină, iar eu îmi plimb mâinile pe coapsele tale…

 – Uite cum stă treaba mister aroganţă, zice ea punându-mi mâna pe picior şi strângând, dacă te mai apropii de mine, ori mă mai atingi nu o să mai vezi vreodată lumina şi nici nu o să mai respiri. Te mumific sau te împăiez.

Am pufnit în râs. Încerca să pară dură, dar să vedem cât va mai putea.

 – Împăiatul şi mimificarea cer ca exemplarul să fie gol. Ştiam eu că ai fantezii cu mine dezbrăcat…

 – Ai vrea sau ţi-ai dori? De unde şti tu că nu sunt pe invers ? La ce caracter şi glume ai nu o să agăţi o fată.

 Ochii ei de turcoaz mă sfidau cu privirea, în timp ce eu o măsuram. Corpul ei suplu era acoperit de o rochie neagră cu buline albe care o făceau să pară al naibi de provocatoare. Părul ei şaten era desfăcut şi îi cădea peste umeri, iar mânile ei lungi strângeau cu putere un pix aflat pe masă, în timp ce picioarele ei, de asemenea lungi şi subţiri, erau aşezate picior peste picior, parcă încordate.

 Am zambit. Era o plăcere şi o provocare să o priveşti.

 – Mda. Daca-ai fi pe invers ar face lucrurile şi mai palpitante. Tu şi prietena ta împreună cu mine, am forma un “trio” perfect. Sună palpitant, nu crezi?

 – Ce ar fi să dispari din calea mea cât încă mai poţi, îmi zice arătându-şi colţii discret.

 Încerca să mă înfricoşeze arătându-mi colţii ei foarte lungi şi foarte ascuţiţi. În timp ce mi-am dus mâna înspre faţa ei, i-am atins buza de jos cu degetul mare, mângaind-o şi spunându-i:

 – Frumoşi dinţişori, dar din păcate nu pot dispărea din calea ta. Am fost blestemat să îmi petrec eternitatea pe Pământ, iar acum când în sfârşit a devenit mai interesant nu am de gând să renunţ. Nu vei scăpa aşa de uşor de mine, scumpete. O să mă răzbun cât de curând pentru seara trecută…

  A zâmbit  ironic şi a zis:

 – Nu cred că vrei să o faci “scumpete”. Nu sunt eu fata cu care vrei tu să te joci, asta dacă vrei să mai prinzi acea eternitate.

  – Oh ba sunt sigur că tu eşti aceea, iar eu chiar vreau să mă joc. Iar eternitatea… nu-i o problemă.

 – Nu băga mâna în foc şi nu te juca cu el… o să te arzi, mi-a zis ridicându-se.

 Am zâmbit din nou. Jocul ăsta se jucă doar în doi, iar asta tocmai a fost o provocare.

 – De-abia aştept, dar nu voi fi eu cel care se va arde, scumpete! i-am spus plesnind-o peste fund cu putere.

 – Ăsta e război, iar tu tocmai m-ai provocat. Pentru asta… te ia dracu, a zis ieşind ca o furtună trântind şi bufnind din clasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s