Nopti Intunecate – Partea a 5-a

Totul in camera parea luminos, din cu totul alta lume decat casa doctorului. Era decorata cu mobilier vechi, din cine stie ce secol trecut. Totul era alb, de la podea si pereti pana la balerina care se invartea daca deschideam cutiuta muzicala de pe noptiera. Geamul infatisa o priveliste la fel de alba. Vag conturate pe cerul albicios se vedeau varfuri de munti, acoperite de zapada, care se pierdeau intr-o ceata deasa, astfel ca nu le puteam vedea sfarsitul. Ma simteam ca si cum as pluti, ca si cum castelul se afla in mijlocul norilor. Gandul m-a facut sa zambesc. Castelul meu din nori…

Totusi, cu cat mai alb parea acest castel -si eram sigura ca aproape se confunda cu zapada-, cu atat devenea mai infiorator. Era atat de liniste. Linistea dinaintea unei furtuni, chiar si fara norii de pe cer. Sau, poate mai bine zis, o liniste de mormant. Oare chiar asa era? Acest loc avea oare sa-mi serveasca drept inchisoare pana la moarte? Si cine ma adusese aici? Oare mai erau alte camere albe, la fel ca asta, in care tocmai se trezisera prietenii mei?

Abia acum imi atrase privire usa, bineinteles alba, de pe peretele opus, desi simpla idee ca ar putea fi descuiata imi parea ridicola. Camera asta era celula mea. Am facut cativa pasi mici. Si, deodata, in linistea care ar fi facut caderea unei pene sa para zgomotoasa, cateva ciocanicturi in usa au parut adevarate tunete.

– Pot sa intru? se auzi vocea Ralucai.

Am dat din cap, lucru cam prostesc din partea mea, dar parca nu indrazneam sa scot nici un sunet. Totusi, usa se deschise si era in fata mea intr-o secunda. Parea la fel de alba ca tot ce ne inconjura.

– Raluca, ce bine imi pare sa te vad! am zis strangand-o in brate. Sunt si ceilalti aici? Ai vreo idee ce e locul asta?

– E castelul doctorului. Suntem in Alpii Francezi, daca nu ma insel, si cel mai apropiat oras e la cateva mii de kilometri. Practic, suntem intr-o inchisoare la capatul pamantului. Madalina e in camera din dreapta, dar doarme, iar Ana si George sunt la etajul de deasupra. E cam 7 dimineata si e luni.

– De unde stii?

– Nu sunt sigura… Doar ca am avut viziuni ciudate in ultima vreme. Am vazut maini care ne trag spre intuneric si castelul din munti. Pana acum am vazut-o pe femeia din casa. Doar ca in viata. Si plimbandu-se prin castel. Crezi ca are vreo legatura cu pagina de jurnal?

– Asa m-am gandit si eu, am zis. De cand se intampla asta?

– Pai… Cred ca de cand m-a muscat doctorul. O fi vreo chestie de vampir…

Am zambit, incercand sa inteleg cat mai multe. Prietena mea de la gradinita era un fel de clarvazatoare, noi eram inchisi intr-un castel ca al lui Dracula, prin care femeia aceea se putea sau nu sa se plimbe chiar in acel moment. Oare era vampir, la fel ca doctorul, si noi o vazusem intr-un fel de transa? Oare ea il chemase pe doctor in camera in ziua cand a muscat-o pe Raluca? Asta ar explica de ce doctorul a spus ca se va trezi. Dar nu explica de ce ne-au adus aici. Oare era pentru ca stiam prea multe?

Da, asa trebuia sa fie. Totul se potrivea. Ba nu! Doctorul ajunsese in orasul nostru pentru ca il chemase ceva… Sau, poate, il gasise, si acum se intorsese acasa cu noi ca prizonieri. Acum ca aflasem de ce eram acolo, trebuia doar sa gasim un mod de a evada.

– Unde e doctorul? Cred ca toate usile sunt incuiate, nu?

– Nu stiu unde e, Simona, dar aici sigur nu e. Si usile… ei bine, nici macar nu exista. E inchisoarea perfecta.

– Crezi ca o sa se intoarca? Doctorul, adica.

– Da. Cauta ceva si acel ceva este la noi.

– Ce cauta?

– Crezi ca nu ti-as supne, daca as sti? Nu pot sa vad chiar orice.

– In fine. Daca tot suntem inchise aici, macar hai sa ne uitam prin castel. Poate ne dam seama ce vrea doctorul.

Dadu din cap ca da, apoi deschise usa. In fata noastra se intindea un hol alb, din marmura, cu usi de-o parte si de alta. Le-am incercat pe toate. Intr-una am gasit-o pe Madalina, pe jumatate adormita si nu foarte atenta la explicatiile noastre. Majoritatea erau incuiate, dar pe doua le-am deschis fara probleme.

Prima dadea intr-un un salon, cu o masuta si doua canapele albe din catifea in jur. Era frumos si puteam simti un parfum floral. Camera imi dadea o senzatie de déjà-vu. Dar era imposibil. Cum sa mai fi fost aici vreodata? Cu siguranta mi-as fi amintit.

A doua camera era o biblioteca, cu rafturi de carti ce se intindeau pe trei nivele, legate intre ele cu scari de piatra alba, intortocheate. Din loc in loc, erau fotolii din matase alba cu flori, pentru citit.

– A uitat s-o incuie cand a plecat. A fost aici, zise Raluca.

Nimic nu parea atins de ani buni si totul era acoperit de praf, cam ca in vechea casa a doctorului. Poate avea vreo usa secreta pe undeva. Trebuia doar sa cautam un loc unde se umblase de curand…

Am intors camera pe toate partile timp de cateva ore, apoi ne-am dat batute. Toate cartile aratau exact la fel, asa ca am decis sa mergem dupa Ana si George. O singura problema. Raluca imi zisese ca sunt la etaj, asa ca trebuia sa urcam. Doar ca nu erau scari.

M-am intors sa-i spun asta Ralucai, moment in care s-a auzit o bubuitura puternica dinspre biblioteca. Oare venise doctorul?

 

Anunțuri