Je tire un signal d’alarm

large De ani buni se spune că trăim într-o ţară democratică, însă nu toţi ştiu sensul cuvântului “democratic”.  Majoritatea parlamentarilor au ajuns să profite de acest sistem, iar noi… noi suntem prea orbi să vedem. Majoritatea de care nu am auzit în viaţa noastră au ajuns milionari, ba chiar miliardari peste noapte şi mă întreb oare din ce ? Muncă cinstită? Ha… asta ar fi o glumă foarte bună. Democraţia înseamnă libertate, dar nu orice libertate. Democraţia nu o să permite niciodată libertatea de a profita de oamenii care muncesc şi nu îţi oferă libertatea de a te face cunoscut sau bogat pe munca altuia. Unii muncesc o viaţă pentru a îşi împlini un vis simplu, alţii se folosesc de cei din jur pentru a îşi satisface capriciile. La ei banii curg de parcă îi aruncă de la balcon, iar acum ne întrebăm probabil de unde atâta ipocrizie şi egoism? Unii mor de foame, firg sau alte nenorociri, iar ei aruncă cu banii de parcă i-ar fi făcut ei, de parcă i-ar fi muncit.

 Avem multe biserici. Păcătuim cam des, însă sunt pline de femei măritate din interes, nu din dragoste. Atâtea mondenităţi care habar nu au să vorbească ne dau lecţii de viaţă, dar ce e cel mai grav e că şi cei ce ne conduc nu îşi cunosc limba maternă şi au pretenţia să cunoască limbi străine. Cică au două, trei facultăţi, dar nu sunt în stare să lege două cuvinte între ele. Domnişoare pline de silicon ajung vedete şi asta nu pentru că au talent, din contră,  pentru că au gura suficient de mare, că pot ţine un scandal aprins si luni întregi. Serios.. unii fac compromisuri în care nici ei nu cred, odată ajunşi unde vor au uitat ce au promis. Mediul afacerist la noi e din ce în ce mai trist, se pare că se face în stil maratonist. Spitalul de nebuni are găuri în gard şi mulţi dintre noi ne întrebăm cum de întâlnim atâţia, atât în mediul audio-vizual cât şi la conducere. Majoritatea şi-au învăţat bine textele, atunci când sunt luaţi la întrebări de poliţie ştiu ce au de zis, dar oare până când? Şi oare ploiţia mai e cum a fost?

 Dacă mâine ar porni un război ar fi de tot râsul, noi am fi de tot râsul. Dacă ni s-ar cere să ne omorâm între noi am face-o. Nu am opri nici un raid aerian atunci când ar fi un scandal.

 Sunt destui criminali, destui hoţi, destui răufăcători care scapă. Mă întreb… dacă acum… când nu am văzut totul nimic nu mă mai miră… pe la 30 de ani ce o să mai văd?

  Încearcă să ai ceva de zis împotriva lor, ceva rău la adresa lor, încearcă să spui ceea ce vezi, adevărul ce îţi este pus pe tavă şi te trag la răspundere. Ciudat e că ai dreptul la o opinie, ai dreptul la cuvânt. Mai nou.. dacă încerci să faci ceva pe propriile forţe eşti muritor de foame.

 Cineva îmi spunea cândva: “Nu înceta niciodată să visezi că vei putea schimba lumea, cândva visul se va împlini.”. Avem destulă forţă, destul sprijin şi destulă inteligenţă să ne schimbăm propria lume, dacă nu pentru noi… măcar pentru următoarele generaţii. Dacă nu le pasă lor şi nu pot fi oameni, pe noi ce ne-ar împiedica să fim oameni cu noi înşine? Mulţi pleacă din ţară, putini se mai întorc. Şi acum mă întreb unde e conştiinţa naţională de altă dată? Brusc ne-a dispărut sângele şi spiritul latin? Eşti român? Încă ai timp să o dovedeşti. Niciodată nu e prea târziu.

____________________________________________________________

 Nota Autoarei: Am fost anunţată încă de când m-am apucat de scris acest capitol că voi fi judecată aspru pentru că am judecat la rândul meu atât de multe lucruri, dar să fiu sinceră nu îmi mai pasă deoarece am judecat ceea ce văd, lumea în care mulţi dintre noi trăiesc. Sincer? Nu îmi pasă de părerea celor care se simt cu musca pe căciulă şi care mă vor vedea ca pe o ameninţare. Ţara e plină de idioţi şi inculţi. Ce e şi mai grav e că unii ne conduc. Iar acum stau şi mă gândesc: chiar vrem sa le înmulţim numărul? Ar trebui să fim mândrii că suntem români, ar trebui să ne mândrim cu ţara noastră, cu tradiţiile noastre. Mulţi vor spune că nu e bine ceea ce am făcut, că am exagerat, dar mă gândesc: oare câţi au înţeles ceva din toate astea? Mama spunea mereu că dacă vreau să ajung sus trebuie să mă bazez pe forţele proprii.

 Ca un pictor să se exprime foloseşte culorile, ca un sculptor să se exprime foloseşte volumele, ca un muzician să se exprime foloseşte sunetele şi notele muzicale, eu… eu folosesc cuvintele.

Anunțuri

Drumul spre casă

2013-08-03 12.17.55

Aş vrea să pot explica în cuvinte tot ceea ce simt acum, dar nu pot. E mult prea greu de exprimat în cuvinte, este mult prea difici de arătat prin desene şi culori,e aproape imposibil de redat prin sunete. Durerea şi suferinţa unui om vin din interior. Simt nevoia să ma izolez, să las totul pentru o bucată de vreme, să plec cât mai departe.

 Unii ar spune că fug de durere, dar doresc să o înfrunt şi să scap de ea.

 Am înţeles că am o singură viaţă pe care o pot trăi, că am o singură iubire pe care trebuie să o dau unei persoane unice în viaţa mea, că am o singură şansă de care trebuie să profit din plin, însă este prea greu să duci dorul unor clipe, unor locuri, dar cel mai greu e să duci dorul cuiva. Uneori este suficient să închizi ochii pentru a vedea din nou acele locuri cărora le simţi lipsa, alteori o simplă melodie îţi trezeşte amintiri şi dorul din inimă şi suflet creşte. Lipsa persoanei se accentuează însă, sentimentul de dor apasă tot mai tare pe suflet, iar dorinţa de a revedea totul aşa cum era odată parcă îţi pune stăpânire pe inimă, suflet şi minte. Începi să crezi că eşti dispus să faci orice, chiar şi pact cu Diavolul, doar să îţi poţi atinge scopul. Deşi pare egoism şi răutate, doar uneori consideri că este corect să faci ceea ce crezi că este bine şi pentru tine, nu pentru cei din jur.

 Asta mi se întâmplă şi mie acum. Duc dorul unor locuri pe care le consider natale, deşi nu sunt. Simt că aparţin acelor locuri uitate de lume, de civilizaţie şi timp. Duc dorul locurilor de care sunt legată. Îmi este dor de zilele călduroase de vară petrecute la munte, de drumul lung care duce acasă.

 Aici, dimineţile sunt blânde şi răcoroase. Păsările cântă în copacii înalţi încă de la ivirea primei raze de soare. Totul pare viu, totul este minunat şi pare un loc magic care te face să crezi că te afli într-o poveste spusă cu mulţi ani în urmă.

 Amiaza aduce cu sine adierea uşoară a vântului. Îmi amintesc mereu, cu mare drag, zilele în care urcam ore întregi pe potecicare mai de care mai înguste şi mai întortochiate. Deşi oboseam, nu îmi venea să mă opresc, totuşi… mă mai aşezam pe iarba proaspătă şi priveam de sus satul. Zăream mereu turla bisericuţei de lemn şi mă orientam foarte repede pentru a găsi locul pe care îmi place să îl numesc ,,acasă„. După câteva minute de odihnă mă ridicam şi continuam până ajungeam în poieniţa unde, mai mereu, găseam o turmă de oi care păşteau.

 După amiaza mă găsea în curte, mai exact în spatele casei, în lovadă. Îmi plăcea să stau să îmi petrec după amiezile ascultând muzică, pictând, scriind sau pur şi simplu privind calul cafeniu ce păştea liniştit. Stăteam acolo până ce soarele începea să se ascundă în spatele munţilor.

 Seara… preferam să stau lângă foc, alături de cei dragi mie ascultând poveştile lor sau cu o carte bună în mână, ascultând câtecul greierilor.

 Noaptea în sine este foarte liniştită. Natura toată se odihneşte odată cu tine, pentru a începe o nouă zi odată cu ivirea zorilor.

_____________________________________________________________

Nota Autoarei : Nimic nu este mai interesant decât să te întorci într-un loc unde nimic nu s-a schimbat, doar ca să vezi cât de mult te-ai schimbat tu.

 

 IMG_5331Şi uite aşa am plecat din nou la drum cu o carte bună şi multă linişte. Mă întorc din nou acolo unde întotdeauna m-am simţit acasă. Deşi voi fi plecată mă voi ţine de promisiune şi mâine voi posta noul capitol la poveste. Vă pup şi vă urez un weekend plăcut. IMG_5333

Missimperfect12.

Dragoste şi război

 Azi e dragoste, mâine e război între noi, nici eu şi cred că nici tu nu mai poţi să înţelegi sau să îţi explici de ce. De multe ori mă mint că pot trece peste, că te pot lăsa pradă amintirilor, însă de atât de multe ori mă opresc şi privesc în urmă în ochii tăi verzi. Fac paşi mari înainte, dar ceva mă trage înapoi în braţele tale.

 Apar aceleaşi întrebări… cine eşti ? şi unde vrei să pleci cu inima mea ? de ce ţin atât de mult la un străin pe care îl cunosc atât de bine ? Întrebări la cre nimeni nu îmi poate răspunde, de ce ? Pentru că nici măcar eu nu îmi pot răspunde.

 Sunt sigură că te iubesc, dar şi o urmă de îndoială apare când văd ce este sau ce nu este între noi. Viaţa mea s-a complicat şi de 3 zile stau în acelaşi loc, cu ptivirea fixată în acelaşi loc, gândindu-mă la tine. Am să mor. Am să mor de dorul tău. Îmi este dor. Îmi este dor oricât aş vrea să neg acest lucru.

 Cineva spunea să nu ai încredere în poveşti, ci doar să îţi îndeplineşti visul până la final pentru a îţi creea propria poveste, însă cum nu ai putea să nu crezi în poveşti când sufletul, corpul, mintea şi mai ales inima îţi sunt pline de dragoste ? Cum să nu ai încredere când şti că sentimentul acela puternic de iubire îţi este împărtăşit… uneori.

 Am încredere în tine… în noi. Ştiu că vom reuşi cumva să ajungem la un final şi de aceea mă las purtată de şoaptele tale dulci, ca o frunză bătută de adierea uşoară a vântului de septembrie. Atingerile tale sunt pentru mine frânturi de rai, iar dulcele tău sărut mă face să plutesc printre stelele abia apărute pe cerul senin de vară.

 Cine crede că poate sta în faţa dragostei… se înşeală amarnic, iar cine crede că poate trăi fără dragoste şi că nu poate fi atins de această boală căreia nu i s-a găsit leac… am să îi spun doar că : dragostea nu vine anunţată şi nu întreabă, ea doar alege două suflete pentru a le transforma în suflete pereche şi pentru a schimba destine. Destine ce vor fi unite odată pentru totdeauna şi nimic şi nimeni nu le poate desface, nici măcar moartea.

 Când vei vedea că de pe cerul senin o stea ce se apleacă şi cade să te gândeşti la mine, să te gândeşti că îmi este dor de tine, iar atunci când şi ultima stea va cădea şi ea… să şti că eu m-am stins în lipsa ta, însă nu vei uita că te voi iubi indiferet de locul unde mă voi afla. Te voi aştepta cât de mult este nevoie, pentru că ştiu că te vei întoarce la mine.

 Dacă prin asta războiul dintre noi s-a terminat şi a lăsat loc dragostei vreau să şti că voi fi mereu lângă tine şi aşa cum ţi-am promis… nu te voi părăsi niciodată, nici măcar atunci când va veni timpul să mă desprind de această lume şi să trec dincolo, vreau să şti că şi de acolo eu te voi iubi.

Missimperfect12.

Pentru eternitate…

23 : 00 P.M. -> ,, Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.„ Este deja a patra noapte nedormită. Neliniştea m-a cuprins de mult timp, iar dorul de tine nu mă lasă să trăiesc. Nu am vrut să te las să pleci, iar acum amintirea ta nu mă lasă să îmi trăiesc ultimele zile.

00 : 03 A.M. -> Ultimele ore parcă se duc precum zilele, trec greu, iar fiecare minut în plus mă răneşte şi mai mult. Clipele în care tu lipseşti par o enetrnitate, iar amintirile în care tu eşti prezent şi care sunt încă vii în mintea mea mă apasă cât mai mult pe inimă. Şi totodată această durere şi lipsă mă împing la chestii nebuneşti, însă speranţa că tu te vei întoarce mă opreşte. Sunt agăţată de acest gând, ca tu vei lua decizia de a te întoarce, iar acesta este ultimul gând ce mă mai ţine în viaţă.

01 : 08 A.M. ->  Telefonul aruncat undeva într-un colţ al camerei mă îndeamnă să te sun, dar indiferenţa şi nepăsarea ta mă opreşte să o fac. Poate că până acum am încercat să ascund durerea, să ascund lacrimile şi dorul de vorbele tale dulci, de îmbrăţişările tale, de săruturile tale, de alintele tale, de tine… de noi… însă acum nu mai pot ascunde toate aceste amăgiri. Lacrimile fierbinţi ce îmi spală obrajii îmbujoraţi îmi amintesc de momentele în care tu nu le lăsai să cadă şi măstrangeai uşor la piept spunându-mi că totul va fi bine, că mereu îmi vei fi aproape şi că nu vei permite nimănui să îmi facă rău. Încerc sa las totul în urmă, încerc să trec peste, încerc să las trecutul, însă trecutul nu mă lasă nici să mor, dar nici să trăiesc.

03 : 13 A.M. ->  Telefonul meu începe să lumineze şi să vibreze. Ceva mă îndeamnă să mă uit, însă altceva îmi spune că nu are rost, totuşi…

,, Ştiu că este târziu, dar totuşi ştiu că nu dormi. Nici eu nu pot dormi. Nu am dormit şi nu pot dormi liniştit atâta timp cât ştiu că nici tu nu poţi. Îmi este la fel de greu, iar amintirile cu noi mă distrug încetul cu încetul.

 Te rog nu mai plânge, cred că îmi ajunge să ştiu că nu le pot şterge cum făceam cândva. Imi este greu că nu te pot strânge în braţe, că nu te pot săruta pe frunte şi că nu te pot linişti.

 Te rog să zâmbeşti şi să îţi aminteşti ce îţi spuneam odată… că fluturi trăiesc doar o zi pe Pământ. Aş vrea mereu să te văd zâmbind, să te văd fericită. Te implor să nu mai plângi, vreau să zâmbeşti, tristeţea şi durerea să îţi dispară din sufet şi din inimă. Aş vrea  să fim îmirepună pe un câmp să privim stelele şi să visăm că le putem atinge.

 Eşti tot ce am iubit şi ce voi iubi. Tu eşti totul pentru mine. Nu am nimic dacă nu te am pe tine. Te rog să mă ierţi, dacă ştiam că nu pot trăi fără tine nu plecam. Nu am ştiut că lipsa mea te va afecta atât de mult, iar lipsa ta mă va omorî treptat.

 Acum te rog frumos să cobori am o floare albastră să îţi amintească de clipele în care ne-am sărutat, de clipele în care îmi şopteai că mă iubeşti. Pot sta în faţa casei tale toată noaptea, pot sta aici până ai de gând să mă ierţi, însă aş vrea să nu stau aici, aş vrea să alin durerea şi să te pot strânge în braţe…”

Missimperfect12.

Între viaţă, moarte şi… iubire

687474703a2f2f69313239392e70686f746f6275636b65742e636f6d2f616c62756d732f616738302f4d697373696d7065726665637431322f6c61726765315f7a707332313339383237622e6a7067 

 Mă privesc doi ochi goi, doi ochi goi, dintr-o poză cu noi, cu noi doi, iar eu mă sting uşor sub privirea lor. Lacrimile fierbinţi curg pe obrajii îmbujoraţi şi mă întreb oare cum am putut să permit o asemenea catastrofă să aibe loc?

 Încă puţin şi ajung. Nu mai pot avea răbdare iar toată neliniştea mă presează, forţându-mă să calc acceleraţia. 20 de kilometri mă mai despart de tine, 20 de kilometri pe care o să îi mai am  de îndată ce trec podul care mi-a marcat jumătate din viaţă. Un simplu gest şi un moment de neatenţie sunt suficiente pentru a schimba total situaţia. Am ajuns pe pot şi sunt sigură că în curând am să ajung la tine. Telefonul aruncat pe scaunul din dreapta începe să sune. Iau curba din plin cu viteză destul de mare şi arunc o privire după telefon. Răspund alarmată şi mă întorc brusc cu ochii la drum, însă ceva îmi iese în cale. Încerc să evit contactul direct cu creatura misterioasă. O lovitură puternică, o durere de cap îngrozitoare, ceva cald scurgându-mi-se pe obrajii reci şi… totul se opreşte brusc.

***

 Câteva zgomote infernale mă trezesc. Înaintez uşor pe podul pe care acum câteva minute îl treversasem. Ceva ciudat se petrecea, dar nu înţeleg ce. Mă apropi de luminile puternice şi sirenele poliţiei şi salvării. mulţi oameni într-un singur loc, dar cu ce scop?

 Câţiva metri mai departe de grămada de oameni, în puterea nopţii o maşină neagră luase foc. Acum înţelegeam. Avusese loc un accident. Acum se explica prezenţa echipajelor de poliţie, salvare şi câteva persoane mai mult sau puţin cunoscute.

 Dar observ ceva foarte cunoscut şi drag mie. Erai acolo, dar oare de ce? Stăteai pur şi simplu rezemat de un pom la câţiva metri de tot calvarul şi haosul din jur. Priveai pierdut în gol, dar la ce te gândeai? Mă apropii încrezătoare de tine. Măcar acum, în al nouă-lea ceas, ştiu că eşti bine. Mă apropii uşor şi totuşi temător. Mă aplec şi mă aşez lângă tine, încercând să te iau în braţe, dar surprind câteva lacrimi ce îşi făceau loc în ochii tăi verzi. Te privesc temător şi uşor îndoielnic, cum te ridici de pe pământul rece şi te îndrepţi spre maşina care ardea, însă nu ajungi la ea fiindcă… te opreşti brusc. La picioarele tale se întindea un corp fără sufare, iar tu… cazi lângă el plângând şi strângând la piept fata cu părul şaten şi lung.

 Am simţit cum ceva îmi străpunge inima şi totuşi îmi era teamă să mă apropii, iar ceva în interiorul meu îmi spunea că aici nu este locul meu. Mă apropi uşor de tine… de ea… de voi doi. Simţeam cum mi se rupe inima în două bucăţi când vedeam cum o strangi la piept, dar ajungând mai aproape şi zărindu-i chipul plin de sânge am rămas fără glas, inima se oprise, iar sângele îngheţase în vene… eram eu.

Missimperfect12.