Lunea începe sâmbăta – Arkadi & Boris Strugațki

Titlu:  Lunea începe sâmbăta

Autor: Arkadi și Boris Strugațki

Editura: Nemira

Bună dragilor! Ce mai faceți? Cum  mai sunteți? Ce mai citiți? Eu tocmai am terminat acest roman și vreau să vă împărtășesc câteva impresii.
Pentru început vreau să vă spun că e genul de roman ce te dă peste cap. Am citit unele fraze de mai multe ori, deoarece mi se părea atât de greu de înțeles. Povestea prezintă într-un fel sau altul regimul sovietic al anilor ’60. Satirizând cât se poate de mult instituții publice ale statului, dar și cercetătorii ușor săriți după fix.

 Centrul de Analiză a Noțiunilor Cabalistice Inexplicabile este locul de la care pornește întreaga nebunie. Avându-l în centrul atenției pe Sașa, Privalov Alexandr Ivanovici, este genul de savant nebun ce încearcă să descopere ceva. Invenții și cercetări care mai de care mai trăznite mi-au atras atenția. Drept exemplu putem lua parte la descoperirea mașinii timpului. O invenție ce te ppoate trimite în viitor sau trecut sau alături de prietenul nostru Privalov Alexandr Ivanovici, Sașa, putem asista la moartea unui papagal vorbitor, ce a doua zi este viu.
Cartea în sine nu te poate da pe spate, însă atunci când ai nevoie de o doză de amuzament și satiră… e perfectă. Legendele reusești, artefactele și creaturile mitice, magia în general e văzută mai mult ca o știință. Frații Strugațki sunt atât de ciudați și plini de umor și imaginație încât nu poți fi supărat cu una din cărțile lor în mână.

 Vă recomand cartea, pe care o puteți achiziționa de aici. Mulțumesc mult editurii pentru sprijinul și încrederea acordatîă.

Sinopsis

  Când incredibilul se întâmplă în fiecare zi, iar imposibilul se întâmplă numai duminica!

 Publicat în anii ’60, în plin avânt al cercetării științifice sovietice, amintind de lumea lui Gogol și de universul lui Kafka, romanul Lunea începe sâmbăta etalează o fantezie fără margini și un umor irezistibil.

 Poveștile cu un simț ludic inegalabil, aventurile lui Sasa din Leningrad și activitățile Centrului de Analiză a Noțiunilor Cabalistice Inexplicabile reprezintă pretextul ideal pentru persiflarea regimului comunist și a aberatiilor lui.

 Privind spre omul real de lângă noi prin intermediul unei ficțiuni în care umanul este cel mai adesea deformat, capodopera comică a lui Boris și Arkadi Strugatki, cea mai cunoscută carte a celor doi scriitori în țara natală, face elogiul omului de știință pasionat și încrezător, obsedat de fericirea ființei umane.

 Missimperfect12.

Anunțuri

Femei Periculoase – Gardner Dozois, George R.R. Martin

Titlu:  Femei Periculoase16736307_1096444403798889_1517692861_n

Autor: Gardner Dozois și George R.R. Martin

Editura: Nemira

 Pentru că tot a venit primăvara și pentru că acest anotimp începe cu celebrarea femeii, arătându-i cât de mult este apreciată, așa m-am decis și eu să public această recenzie.

 Romanul, dacă îl pot numi astfel, cuprinde surprinde povești fantastice și în același timp și misterioase ale femeilor. De-a lungul istoriei, în ciuda faptului că nu aveau drepturi, femeile au știut să supraviețuiască, ba mai mult… să-și arate puterea. De la regine, la criminale în serie și eroine naționale, femeile au dat dovadă de curaj, sânge rece și patriotism. Astfel, istoria demonstrează și întărește forța și inteligența femeilor. Pentru femei au început și au luat sfârșit războaie aprige, pentru o singură femeie a fost schimbată religia unei țări întregi.

Am citit rapid fiecare lectură, dar am ținut să revin peste fiecare capitol. Intriga, suspansul, dar și momentele de incertitudine pe care fiecare poveste mi le-a implantat, m-au făcut să țin cont de fiecare detaliu.
Pe de o parte, povestea reginei în exil, Constance de Hauteville este una dintre cele mai surprinzătoare. Trecută prin ghearele războiului și scăpând ca prin urechile acului de moarte, Constance dă dovadă de curajul pe care o femeie îl poate avea.
Pe de altă parte, Brandon Sanderson, prezintă în povestea sa o femeie puternică, care este capabilă să riște orice pentru a-și salva familia. Codrii Iadului sunt biruiți de o singură femeie, o femeie ce știe că duhurile rele pândesc după fiecare arbore, dar o femeie ce nu poate renunța la ceea ce iubește: familia sa. 

Sinopsis

 Războinice care manevrează cu măiestrie sabia, femei pilot, femei din spaţiu, ucigaşe în serie, femei fatale irezistibile, vrăjitoare, fete rele, rebele şi supereroine. Toate, în palpitanta antologie Femei periculoase concepută de George R.R. Martin şi Gardner Dozois.

 Joe Abercrombie, Jim Butcher sau Brandon Sanderson se întâlnesc cu Carrie Vaughn şi Lev Grossman în paginile unei cărţi în care cititorul va găsi SF, fantasy, horror, suspans, care contrazice orice aşteptări şi confirmă că, într-adevăr, imaginaţia nu are limite.

 În viitorul postapocaliptic şi în trecutul îndepărtat, luptele se poartă mai ales pe căi nebănuite, personajele se dezvăluie mai ales aşa cum nu ni le închipuim şi poveştile se petrec mai ales ca în literatură: în deplină libertate.

Vreau să mulțumesc Editurii Nemira pentru această carte minunată, pe care o puteți cumpăra de pe aici sau din librăriile partenere.
Îmi pare rău că postez atât de rar, însă facultatea e principalul motiv ce-mi mănâncă timpul, azi fiind una din zilele mele ceva mai libere.
 Vreau să vă urez, totodată o primăvară frumoasă și plină de soare și iubire. Vă pup dulce și ne citim curând!

 

 Missimperfect12,

Umanii – Matt Haig

15300520_1029770277132969_1993537172_n

Titlu: Umanii

Autor: Matt Haig

Editura: Nemira

Încep azi prin a vă ura tuturor un călduros: La mulţi ani! 🙂 Cu siguranţă şi voi aţi simţit tot ce am simţit şi eu. Mândră că sunt româncă, mândră de asta oricum, oricând, oriunde.
Revenind însă la oile noastre mioritice, azi vreau să vă prezint ceva special. De ce? Nimic nu poate fi mai simplu: povestea pe care Matt Haig ne-o pune în faţa ochilor e absolut formidabilă.
Pot spune că doar citind descrierea nu am fost prea impresionată, însă imediat ce am deschis cartea mă desprinsesem de lume. Aici se aplică chestia: Nu judeca o carte după coperta sa.
Plecând de la idea esenţială a omului: fiecare vede lumea cu alţi ochi; vă lansez, aşadar, următoarea întrebare: Cum vedeţi lumea din jur? 

 Nu întâmplător pornim de la borna zero. Profesorul de matematică Andrew Martin, a înţeles pe parcursul romanului că timpul e ceva relativ, o fantasmă ce te poate schimba rapid. Eroul nostru se trezeşte aruncat într-o lume ce nouă ni se pare normală, însă pentru el aceste bucăţi de pământ, înconjurate de ape, nu sunt familiare, ele fac parte dintr-o lume nouă, o lume în care el este nevoit să lupte pentru a supravieţui.
Cum din totdeauna câinele este cel mai bun prieten al omului, Andrew se ataşeză, asemenea unui copil, de micul suflet, Newton, ce îl va însoţii de-a lungul aventurii. 

 Atunci când vrei cu adevărat să te desprinzi de monotonia cotidiană a Bucureştiului, sau a altui oraş mare, romanul lui Matt Haig, e exact ce-ţi trebuie. Cartea vorbeşte, în fapt, de oameni, de ceea ce ne face oameni, emoţii şi trăiri. Am conectat povestea cu spiritul Crăciunului, chiar dacă nu au o legătură, iubirea şi nevoia de a avea pe cineva alături, cineva ce te ajută şi te susţine necondiţionat sunt lucruri pe care nu le simţi mereu.
M-am delectat îndelung cu fiecare pagină, dezchizându-mi ochii şi înţelegând, treptat, că Andrew Martin are dreptate în privinţa multor lucruri.

 Închei, totuşi, aici cu detaliile, povestea fiind foarte transparentă şi uşor de intuit, mai ales de citit. Vă recomand cu mare drag cartea, însă, spunându-vă un mic secret, merge savurată cu o cană mare de ciocolată cladă şi portocale.
Mulţumiri editurii mele de suflet, Editura Nemira, pentru cartea care m-a făcut să percep lucrurile şi într-un alt mod. Romanul îl puteţi comanda de aici, iar aruncându-vă ochii peste site, veţi descoperi noi romane foarte interesante şi intrigante.

Sinopsis

 

 Nicăieri nu-i ca acasă. Sau poate…?

 Într-o noapte ploioasă de vineri, profesorul Andrew Martin e găsit fără haine pe străzile din Cambridge. După acest „incident“, nu se mai simte în apele lui. Îşi pierde pofta de mâncare. Nu mai înţelege ce rost are îmbrăcămintea. Până şi soţia şi fiul îi par respingători. Se simte pierdut în rândul unei specii necunoscute şi urăşte pe toată lumea de pe planetă, mai puţin pe Newton. Dar Newton e un câine…

 Cine este, de fapt, Andrew Martin? Ce l-a făcut să-şi schimbe complet părerea despre rasa umană?

 „O carte care te face să râzi şi să plângi în acelaşi timp.“

Jeanette Winterson

 „Un roman minunat de haios, palpitant şi inventiv. Asemenea lui Kurt Vonnegut şi Audrey Niffenegger, Haig foloseşte convenţiile din SF ca să exploreze şi să satirizeze elegant şi convingător concepte precum liber-arbitru, căsătorie, logică, nemurire şi milă.“

The Times

 

Şaman – Kim Stanley Robinson

img_20161030_210317

Titlu: Şaman

Autor: Kim Stanley Robinson

Editura: Nemira

„Eu sunt cel de-al treilea suflu.”

 Plecând de la un singur cuvânt (Şaman) şi de la fraza de pe prima pagină cu siguranţă cartea lui Kim Stanley Robinson ţi-a atras atenţia, însă dacă asta nu s-a întâmplat… primul capitol te va face nu doar să citeşti întregul volum, ci şi alte romane sau serii scrise de Kim.
Oscilând, aşadar, între vis şi realitate, între mistic şi normal cuvântul „şaman”, căci despre asta este vorba, a căpătat diferite conotaţii de la o civilizaţie la alta. În linii mari, şamanul este cel ce deţine puteri tămăduitoare miraculoase, un om cu totul special şi diferit de alţi oameni, dar asta este doar opinia mea.

 Recunosc că, a durat ceva mai mult să fac această recenzie. Nu e cartea atât de dificil de savurat. Nu e genul de carte care să mă plictisească, mi-a plăcut enorm, însă sincer, îmi este greu să mă ataşez de personaje, ba chiar este dificil să le cunosc modul de gândire. Mi-a fost greu să mă plasez în mijlocul acţinunii şi să gândesc o metodă de a schimba lucrurile (chiar dacă asta nu se poate întâmpla).
Ca în orice roman există un erou, însă veţi descoperii încă din primele pagini că eroul nostru nu este foarte pregătit de a salva lumea ca în alte romane. Loon, salvatorul nostru, este trimis în pribegie în mijlocul unei ierni cumplite, într-un ţinut nu foarte prietenos, pentru a învăţa să domine natura, pentru a putea ajunge un bun şaman al tribului său.Mândru de fel şi foarte încăpăţânat, Loon refuză categoric să se întoarcă la trib recunoscând că mama natură este mult mai puternică decât el. Renunţând la gândul de a se întoarce în satul care îi putea oferii hrană, căldură şi protecţie înfruntă natura cu fruntea sus, învăţând să cucerească calamităţile.
 Nu am să dezvălui multe amănunte picante sau nu, despre viaţa personajului nostru, însă am să vi-l prezint şi pe şamanul actual al trimului.

 „ – Lumea viselor este altfel, spune Thorn după ce Loon termină de povestit. Se frământă cu dorinţele şi temerile noastre, dar nouă ne lipseşte judecata dreaptă în acea lume şi de aceea acolo se întâmplă atât de multe lucruri. Dacă poţi, încearcă să-ţi visezi visele fără nicio dorinţă. Mulţumeşte-te să urmăreşti totul. Dar dacă vezi vreo şansă de a zbura în vis, atunci zboară. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l vrei.”

Thorn, un personaj ce mi-a stârnit curiozitatea şi mi-a întins nervii la cote maxime, este şamanul tribului şi totodată mentorul lui Loon. Recunosc faptul că l-aş snopi în bătaie. Veşnic nemultumit, ursuz, uşor vulgar, este tipul de om pe care vrei să îl eviţi, dar pe care l-ai învăţa o lecţie doar ca să îi dovedeşti că nu te temi de el.

Partea preferată, şi între noi fie vorba partea care poate reflecta într-o anumită măsură realitatea, este este viaţa satului. Tribul este ierarhizat şi foarte bine structurat. Dacă femeile sunt văzute ca judecători supremi, ce iau decizii importante şi care au autoritate toatală, bărbaţii sunt simplii vânători. Toţi membrii tribului sunt mulţumiţi cu rolurile lor şi înţeleg ce au de făcut, preluându-şi sarcinile cu un adevărat entuziasm. Odată întors din pribegie, Loon nu se va mai putea integra în acest decor asta până când apare şi prezenţa feminină, Elga. Fiind genul de fată tăcută, care ştie să îşi ascundă temerile foarte bine, Elga îi atrage rapid atenţia lui Loon, însă ea va trebui să înveţe să se adapteze pentru a putea găsi liniştea, pe care fiecare personaj o caută de-a lungul şi de-a latul romanului. 

 

 „Femeile mai iuţi şi mai zvelte dansau în cerc în jurul ei, iar în acea companie arăta neatrăgătoare; tocmai acest lucru i-a atras privirea lui Loon şi a devenit imediat cea mai frumoasă trăsătură a ei, ceea ce l-a captivat şi l-a silit să o urmărească.”

  Bogat în detalii, romanul dă naştere unor peisaje care pot da fiori oricui. Întâmplările, emoţiile ce sunt prezentate succesiv, cu un ritm lent prezintă părţi bune şi rele, scene frumoase şi macabre, tabuuri de care oameni se feresc adesea.  Personal am văzut romanul ca o carte esenţială, una de regăsire.
Ca de obieci mulţumesc Editurii Nemira pentru această carte, pe care o puteţi cumpăra de aici (este la reducere aşa că profitaţi din plin).

Sinopsis

 

 Thorn este şaman şi le transmite înţelepciunea şi poveştile sale celor care vor să-i calce pe urme. Heather este vindecătoare şi reuşeste să-i ţină împreună pe membrii grupului. Elga vine din altă lume şi aduce schimbarea. Loon, următorul şaman, este hotărât să-şi găsească propriul drum. Dar într-un univers atât de înşelător, drumul nu este niciodată uşor şi nu se ştie unde poate duce… Kim Stanley Robinson a scris povestea palpitantă a unui drum spre maturitate, conducându-ne totodată într-o călătorie înfricoşătoare în timp, acum treizeci de mii de ani.

 „Kim Stanley Robinson are o tehnică a naraţiunii impresionantă, iar bogăţia conceptelor sale şi a exprimării este uimitoare.“

Booklist

 „Cu ajutorul unei combinaţii de realism puternic şi realism magic de factură lirică, Robinson ne invită să ne ataşăm şi noi, cititorii, aşa cum personajele se ataşează intens, într-un mod profund personal, de ceea ce au.“

The New York Times Book Review

 

 Missimperfect12.

În noaptea timpului – Antonio Muñoz Molina

 

antonio-munoz-molina-in-noaptea-timpului_coperta_13x20

Titlu: În noaptea timpului

Autor: Antonio Muñoz Molina

Editura: Nemira

  Dacă ceva îţi poate atrage atenţia uşor, într-o lume în care totul e cu susul în jos, acel ceva e arta. Însă arta poate fi distrusă cu uşurinţă, atunci când omul nu se mai poate înţelege cu propria fiinţă, ajungându-se la un război interior.

 Cum nu ne putem alege unde şi când să ne naştem, ducem un război cu noi înşine, încercând să ne găsim locul. Povestea de dragoste pe care arhitectul Ignacio Abel o are este tulburată de războiul civil din Spania. Lupta pe care o duce Abel o duce cu propria fiinţă, cu propria natură, nu se poate compara cu lupta ce se dă în jurul său.
Se spune că marile iubiri nu se sting niciodată, că sunt nemuritoare, însă deciziile pripite pot fi cele care destramă legături puternice. Luând decizia de a fugi de monsrul ce mutila uşor, dar sigur, Madridul, spre un nou orizont, spre New York, Abel îşi dărâma lumea din temelii, având să o reconstruiască pe un nou teritoriu.

Surprinzând momente cruciale prin care Spania este nevoită să treacă, „În noaptea timpului”, conturează o lume liniştită, dar care este mai târziu zguduită de pofta nebună a războiului. Creaţia dispare, lumea se năruie, toate oadtă cu pasiunea şi dragostea protagonistului.
Printre miile de figuri şi personaje foarte bine cunoscute, Madridul este surprins din multiple perspective: politică, literară şi arhitecturală.

 Punându-mi sute de întrebări, încă din clipa în care am pirimit cartea, am reuşit abia acum să găsesc răspunsuri. Opera, foarte apreciată în Spania, şi nu numai, pune accentul pe câteva răspunsuri pe care fiecare, la un moment dat, le căutăm. La fel ca şi scriitura lui Lev Tolstoi, Antonio Muñoz Molina analizează în detaliu viaţa eroului său. Cititorul este, aşadar, aruncat în mijlocul acţiunilor, trăind cu intensitate maximă fiecare rând citit.

 Mii de mulţumiri Editurii Nemira pentru volum, mii de mulţumiri cititorilor blogului. În ultima perioadă facultatea mi-a ocupat mult timp, neavând suficient timp pentru altceva, însă printre picături am reuşit să evadez din Bucureştiul aglomerat, spre Madridul prăbuşit de războiul civil.
 În acest weekend spre să pot reveni cu încă un artciol, să vă prezint noile mele „Mici Bucurii”. Lucrez mult la noi proiecte pe care vreau să le împărtăşesc cu voi, şi îmi pare foarte rău că nu mai am timp fizic să postez mai des.

Sinopsis

 

Octombrie 1936.

 Arhitectul Ignacio Abel, a cărui poveste de dragoste se desfăşoară în paralel cu povestea de război din Spania, pleacă din Madridul mutilat spre o altă viaţă, pe un alt continent, spre un New York unde are şi o bună reputaţie, şi o iubită de care istoria, frica şi prejudecăţile îl despart. Trecând graniţele dintr-o Europa fărâmiţată, bărbatul se redescoperă neîncetat reflectat în fereastra trenului şi în propria conştiinţă. Printre războaie exterioare şi interioare, viaţa se construieşte necontenit, asemenea oraşelor proiectate de el însuşi. Printre dorinţe şi suferinţe, dragostea trăieşte fără linişte, aidoma epocii în care s-a născut.
 Amintind de Boris Pasternak, dar şi de Ernest Hemingway, capodopera lui Antonio Muñoz Molina face portretul unei lumi care dispare odată cu o iubire.

 „Un fel de Război şi pace pentru Războiul Civil din Spania, extraordinarul roman al lui Molina urmăreşte o mulţime de personaje, amestecând ficţiuni cu figuri reale, creionând atât rutina din vreme de pace, cât şi violenţa grotescă din vreme de război.“

Publishers Weekly

 „Cartea lui Antonio Muñoz Molina e aproape insuportabil de frumoasă: la fel ca toate clipele de iubire nebună.“

Marin-Malaicu Hondrari

 Missimperfect12.

Cu ultima suflare – Paul Kalanithi

Titlu: Cu ultima suflareimg_20161021_191734

Autor: Paul Kalanithi

Editura: Nemira

 Dacă până acum mă gândeam la viaţa lungă ce o am în faţă, zâmbind la viitor şi făcându-mi planuri, acum (după ce am terminat cartea), realizez cât de scurtă şi imprevizibilă e viaţa. În acest caz vechiul proverbe latine „Ars longa, vita brevis.” (Arta e lungă, viata este scurtă) sau bine cunoscutul „Carpe diem” (Trăieşte clipa), se potrivesc mănuşă. 
 Paul Kalanithi spune întregii lumi o poveste specială, propria poveste. Se pare că şi ştiinţele exacte se pot împletii cu arta, iar Paul este exemplul viu. Neurochirurgia, domeniu în care Paul punea jumătate din sufletul său, nu l-a împiedicat să îşi urmeze pasiunea, scrisul.

 „Ducem cu noi miracole, dar cercetăm fără de noi: în noi se găsesc Africa şi copiii ei minune; suntem făpturi temerare şi cutezătoare ale naturii, pe care cel ce caută să le ştie dintr-un compendiu le află cu înţelepciune, căci alţii l-au muncit şi, din bucăţi despărţite, un volum fără sfârşit s-a ivit.”

 Într-adevăr! Ducem cu noi miracole, poveşti pe care unii nu le vor spune niciodată nimănui. Vom păstra amintiri şi dincolo de această lume, vom rămâne amintiri pentru cei vii, însă mă tot întreb: ce este defapt viaţa?
Paul a înţeles exact că viaţa este precum un joc de şah, oricâte mutări ai face, până la urmă jocul ajunge la sfârşit. Luptându-se cu o boală crâncenă, Paul oscileză între realitatea dură şi viitorul ce nu se întrezăreşte, dar pe care şi-l doreşte nespus.

 Cicero spunea adesea că obişnuiţa este cea de a doua natură. Omul e conceput să se obişnuiască să se resemneze. Lupta împotriva cancerului la plămâni devine un război pierdut, atunci când află că e în fază terminală.

„Să nu încetezi decât în moarte.”

 Titlul celei de a doua parte a cărţii, demonstrează caracterul puternic al neurochirurgului nostru. Boala, oricât ar fi de grea şi neiertătoare, poate fi transformată. În ultimele sale momente Paul Kalanithi a scris cu drag la acest volum. Un roman ce te face să reflectezi şi să vezi lumea cu alţi ochi. O carte ce te duce uşor cu gândul la momente pierdute, amintiri ce nu vor să iasă la lumină şi clipe ce regreţi ca nu le-ai trăit la intensitate maximă.
În această săptămână am reflectat destul de mult. Cele două romane: Cu ultima suflare (Paul Kalanithi) şi Nu veţi avea ura mea (Antoine Leiris), m-au readus cu picioarele pe pământ. Am înţeles cât de importante sunt momentele alături de cei pe care îi iubeşti şi cât de scurt poate fi timpul. Am retrăit amintiri, am gustat aroma momentelor ce au trecut atât de repede pe lângă mine şi mi-am deschis sufletul în faţa unor coli albe, pe care am scris cât mai multe cuvinte.
Mulţumesc Editurii Nemira, editura mea de suflet, pentru aceste cărţi minunate. Le recomand tuturor celor care au nevoie de un strop de speranţă şi nu numai. Recunosc, a fost destul de dificil să parcurg fiecare pagină, deoarece perioada (nu foarte roz) prin care trec îmi induce diferite stări. Însă, cui pe cui se scoate şi uite cum încep să găsesc un echilibru.

Sinopsis

 La treizeci şi şase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări tragice: medicul care tratează pacienţi în fază terminală s-a transformat într-un pacient care se luptă să trăiască. Iar viitorul pe care şi-l imagina împreună cu soţia s-a evaporat.
 Cu ultima suflare este cronica transformării sale dintr-un naiv student la Medicină, care se întreabă ce înseamnă o viaţă plină de sens, în neurochirurg, în pacient şi într-un tată care trebuie să-şi înfrunte propria moarte.
De ce merită trăită viaţa? Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent? Ce înseamnă să ai un copil când nu mai ai şansă la viaţă? Iată câteva dintre întrebările la care autorul acestei mărturii profund emoţionante caută răspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditaţie de neuitat despre înfruntarea morţii şi un elogiu al vieţii.

 „Cu ultima suflare este un gest emoţional care a meritat: o înduioşătoare şi meditativă cronică de familie, dar şi despre medicină şi literatură. În ciuda tonului întunecat, poartă un mesaj pozitiv.“

The Washington Post

 Missimperfect12.

Nu veți avea ura mea – Antoine Leiris

img_20161018_171542_564Titlu : Nu veți avea ura mea

AutorAntoine Leiris

 EdituraNemira

Dacă în ultima perioadă situațiile nu au fost chiar pe placul meu, acum pot spune că am ochii larg deschiși, fiind gata să înfrunt furtunile. Nu am stat prea mult pe gânduri atunci când am început să citesc această carte și cu drag o recomand. Puțin ieșită din tipare, cartea spune povestea tragică a nopții de 13 noiembrie 2015.

 „Așteptarea este un sentiment ce nu are nume.”

 Atunci când cauți cu disperare un răspuns ce întârzie să apară, realizezi că răbdarea îți este limitată. Cauți frustrat un loc de refugiu, iar când lucrurile în jurul tău se prăbușesc realizezi că nu mai ai nimic.
Antoine Leiris înțelege, cu greu, că oricât de mare și puternic ar fi dezastrul, te poți ridica și poți continua călătoria. Moartea soției sale este însă un obstacol peste care știe că nu va trece niciodată. Întreaga lume este zguduită din temelii, năruindu-se.

 „Aceste momente mărunte, în care nu există nimic de dovedit, nimic de povestit, sunt cele mai frumoase.”

 Fiecare clipă se scurge greu, înțelegem prea târziu că viața se termină brusc, că ne rupe cu brutalitate de cei dragi, însă omul este nevoit să se adapteze.
Melcul, copilul de numai 17 luni, este singurul refugiu și singurul lucru ce îl mai ține în viață pe Antoine. Îi dedică întreg tipul său, toată afecțiunea, însă noaptea tot ce mai poate strânge la piept este întunericul.

 Editura Nemira, căreia îi mulțumesc pentru acest volum plin de emoții, a adus în prim plan o tragedie contemporană, o tragedie ce a reușit să înghețe timpul pentru sute poate chiar mii de oameni. Pot spune că am dus dorul unei cărți care să mă facă să resimt fiori, însă este genul de carte ce te face să te detașezi de propriile probleme, iar Nu veți avea ura mea a fost ceea ce avem nevoie. O perioadă destul de grea din viață mea, o perioadă ce o scufund în lectură.
Recomand cu căldură cartea tuturor.

 Sinopsis

 Antoine Leiris şi-a pierdut soţia, Hélène Muyal-Leiris, pe 13 noiembrie 2015 în atacurile teroriste de la Bataclan, Paris. Răvăşit de durere, Leiris scrie o scrisoare deschisă către atacatorii care au omorât-o pe soţia lui. El refuză ca această crimă să îi definească viaţa sau pe cea a copilului lor, în vârstă de numai 17 luni la momentul atacului. Scrisoarea lui este preluată de ziare şi televiziuni din întreaga lume ca un manifest împotriva urii.
 În acest volum, Leiris spune întreaga poveste a luptei sale cu suferinţa după pierderea soţiei lui. Nu veţi avea ura mea este o carte de o frumuseţe sfâşietoare, despre cum el şi fiul lui, Melvil, au supravieţuit durerii. O carte plină de curaj şi sinceritate, care răspunde unei întrebări imposibile: cum pot să merg mai departe? O mărturie rară şi greu de uitat despre supravieţuire, ce transmite un îndemn universal la speranţă. Mesajul lui Leiris este o stea călăuzitoare în aceste vremuri întunecate. Despre cum numai dragostea poate învinge întotdeauna ura.

„Nu veti avea ura mea este mărturia unei vieţi în trei, care trebuie dusă în doi.“

Le Monde

Missimperfect12.